Este iarna . Cerul e cucerit de pernele moi ale norilor .
Fulgi albi de nea , stelute argintii , danseaza lin pe melodia vantului . Parca ingerii cern prin sita de argint o pudra a sperantei eterne . O suta de fulgi de nea , iar ninsoarea se opri . Dar ei tot zburau ca niste minuscule podoabe de argint . Podoaba de iarna a pamantului .
Mult au plutit acei fulgi prin aer . . . Dar intr–un sfarsit au atins usor , usurel pamantul . Lumea li se parea o fantezie , un vis . Zburau , iar acum erau jos . Dar soarele , discul de aur al cerului , isi intindea razele de lumina calda peste fulgusori . Acestia nu stiau ca soarele , stapan al lumii , va face ca ei ca devina stropi de roua .
Ei simtira ca soarele ii mangaia . Dar necunoscand nimic pe aceasta lume mare , nu s-au ascuns . Aveau locuri bune de ascuns : pomisorul lasa o forma ciudata , lunga , rece si gri sub el care era o umbra ; sub un firisor de iarba . . .
Se lasasera topiti . Se transformasera in mici picaturi de roua . Cazusera si patrunsesera in secretele pasajelor de sub pamant , unde doar un inocent si aventuros strop de apa poate ajunge .
